Umorul macabru al scriitorilor ruși

Titlu: Douăsprezece scaune de Ilia Ilf și Evgheni Petrov
Editura Polirom
ISBN: 978-973-46-2432-4

Noua variantă a operei celor doi scriitori ruși, Douăsprezece scaune, după cum menționează Nota asupra ediției, include „fragmente întregi, chiar capitole, pe care textul deja cunoscut publicului nu le cuprindea, fiindcă fuseseră eliminate de cenzura sovietică”. Fragmentele care nu mai fuseseră niciodată introduse în vreo ediție, apar în această variantă cu text cursiv. Experiența lecturării romanului este deosebită în acest fel, știind că, de câte ori apare un text cu caractere cursive, acesta nu a fost citit de publicul larg până la această ediție. Acest lucru este valabil indiferent dacă citești pentru prima oară cartea, sau ai mai citit-o în vreo variantă anterioară.
Situat temporal chiar la începutul perioadei comuniste a Rusiei, romanul este extrem de delicat. La momentul respectiv, atât din punct de vedere politic cât și economic, nimeni nu bănuia anvergura apocaliptică pe care instalarea noului regim urma să o imprime asupra istoriei acestei părți de lume. Tot ce se știa concret era că foștii nobili au fost de-nobilizați, desproprietăriți, denigrați, iar acest lucru putea fi înțeles, având în vedere că în Franța se întâmplase deja, cu ceva mai bine de 100 de ani înainte. Dar ce a urmat a bulversat – înainte de ucide aproape complet – spiritul rușilor. Iar Ilf și Petrov, cu romanele lor, nu au scăpat nici ei. Amplitudinea cenzurii este evidentă abia cu această nouă ediție a romanului. Romanul este, efectiv, trunchiat. Nu sensul acțiunii, ci sensul și nivelul satirei, au fost aproape amputate după ce au fost eliminate propoziții, fraze și chiar și un capitol întreg.

Violonista

Violonista de Jessica Duchen
Editura: RAO
ISBN: 798-606-8551-47-9

„Ce vrusese să facă? Să se împrietenească într-un fel cu nomazii? Să se asigure ca au rădăcini comune în triburile de nomazi care au sosit în Europa din regiunea Punjab în secolul al XIV-lea? Să confirme că există posibilitatea ca locul ei să fie cu ei, nu cu familia Rookfield? Își dă seama cu uimire că, în cele din urmă, nomazii nu sunt atât de diferiți de familia Rookfield. Semnele distinctive – decorul, mâncarea, accentul, atitudinea – nu pot sau nu trebuie să se amestece. Dar ambele familii cred în propria istorie; ambele au problemele și mândria lor; și ambele încearcă să se bucure cât mai mult de ziua de Crăciun.”
Romanul Jessicăi Duchen este o simfonie literară cum nu multe opere se pot lăuda că sunt. Are chiar, la fel ca și simfoniile, patru părți (aproximative). Prima parte, un allegro, prezintă într-un mod alert copilăria sau tinerețea timpurie a personajelor principale, care sunt exponenții unei familii de țigani unguri, „muzsikás cigány”, și anume Mimi - o foarte cunoscută violonistă a perioadei interbelice - și Karina, nepoata sa - care deși îi moștenește talentul deosebit, este acum doar profesor de vioară, ea hotărând, la scurt timp de la nașterea fiului său, să se retragă de pe scenă – împreună cu părinții acesteia. Soțul și cea mai bună prietenă a Karinei, Lindy, fac parte din familia britanică Rookfield. Cele două fete au trăit împreună încă din copilărie, iar prietenia dintre ele pare de nezdruncinat. Se cunosc foarte bine și se destăinuie foarte intim una alteia.

Mici eroi ai marelui război

Titlu: Trenuri cu prioritate de Bohumil Hrabal
Editura: Art
ISBN: 978-973-124-736-6

Deși ca volum Trenuri cu prioritate s-ar înscrie mai mult în zona nuvelelor, Editura ART a publicat cartea sub forma unui roman. Și a făcut un lucru bun, pentru că este vorba cu siguranță de una dintre acele nuvele ce nu trebuie să facă parte dintr-o antologie, ci trebuie publicată separat. Asta pentru că tema abordată este foarte populară – sau era, în 1965 când a fost prima oară publicată nuvela – și pentru că, vorbind despre „Cel mai mare scriitor al Cehoslovaciei” (Milan Kundera), nu ne putem aștepta decât la o scriitură matură și interesantă.
Într-o oarecare măsură din pricina cadrului în care se desfășoară acțiunea, dar și datorită stilului, cartea mi-a amintit de Bestia Umană a lui Emile Zola. Aceeași grație în descriere, același gen de percepție a naturii umane. În esență, Bohumil Hrabal este ceva mai slavon, aduce mai mult cu marii ruși (un pic de Gogol, ceva Dostoievski și destul de mult Ilia Ilf și Evgheni Petrov) decât cu scriitorii de calibrul lui Zola, dar comparația, consider eu, nu este exagerată.
Trenuri cu prioritate poate fi perceput ca un bildungsroman, deși cred că mai degrabă este vorba despre o aventură decât despre o serie de întâmplări care construiesc un caracter. Totuși, nu pot fi trecute cu vederea anumite situații unicat prin care trece personajul principal (cum ar fi pierderea virginității) și care, ulterior, îi vor marca deciziile. Cu siguranță personajul din primele pagini ale cărții nu ar fi ales să facă ceea ce același personaj face la sfârșit.

Un Carl Jung fără prejudecăți

Titlu: Arrhetonul de Lavinia Bârlogeanu
Editura Nemira
ISBN: 978-606-579-451-1

Lectura Arrhetonului este o experiență deosebită. Începând de la stilul literar calm, liniștit, cu inflexiuni melodice, continuând cu tema abordată și încheind cu bogăția de cunoștințe etalate în roman, Lavinia Bârlogeanu este, după părerea mea, un autor desăvârșit.

Stilul

Când am început să citesc cartea am avut, pentru o clipă, senzația că îmi vorbește bunica. Și mă refer la acea bunică arhetipală, care povestește nepoților lucruri liniștitoare, spune povești cu zâne și eroi care întotdeauna reușesc în încercările lor, și care îi mângâie pe creștet ca să le alunge coșmarurile. Un citat rupt din context nu ar putea arăta cu exactitate acest calm literar de care vorbesc, dar voi da unul, chiar și în ideea că ar putea surprinde o ușoară boare a atmosferei ce se desprinde din paginile cărții: „În ceea ce mă privește, pot să spun că am ajuns să regret mult faptul de a nu mă fi ocupat și de indivizii obișnuiți, de a nu le fi consacrat niciun pic din timpul meu, din cauză că nu i-am considerat interesanți. Întotdeauna mi-am spus că ei sunt pacienții făcuți special pentru doctorul Freud, de aceea l-am și declarat pe bătrân medicul oamenilor neinteresanți”.
Planurile romanului sunt delimitate prin capitole, dar ele se întretaie și pe neașteptate, când câte un personaj coboară mult în trecutul său pentru a-și analiza o secvență din copilărie sau când coliziunea dintre două personaje cere explicații despre o a treia. Cu eleganță, Lavinia Bârlogeanu creează personaje noi din cele vechi, pentru a le descoperi apoi, pe ne-simțite în altele, vetuste, biblice. Iar pragurile temporale sunt trecute cu o asemenea fluență, încât pur și simplu te trezești transpus într-un alt plan, fără a realiza imediat când s-a făcut trecerea.

Talentele juniorilor

Titlu: Ce poți face cu două cuvinte. Juniorii de Juniori
Editura Art
ISBN: 978-606-8044-19-4

„... niște oameni își cam căutau de treabă, și-atunci și-au zis ei: hai să facem o carte! Mai făcuseră, e drept, și altele, dar s-au gândit că acum or să facă o carte altfel. [...] Să fie, s-au hotărât ei, o carte pentru copii. [...] Au inventat ei un soi de împerechetor de cuvinte și-au chemat copiii, puzderie de copii, să se joace cu el, să pună cuvintele-n perechi și perechile-n povești. Și să fie carte!”
Ideea din spatele cărții Ce poți face cu două cuvinte este următoarea: în urma unui concurs cu peste o mie de participanți, s-au ales 21 de texte și desenele a 10 ilustratori pentru a se edita o antologie cu creații ale micilor talente din România. Liviu Papadima scrie o prefață – din care am citat la începutul recenziei – care explică, într-un stil ce va fi deseori regăsit în textele publicate în antologie, cum a fost concepută această lucrare.
Vârsta autorilor este cuprinsă între 8 și 16 ani, dar majoritatea au 12, 13 sau 14 ani. Talentul lor este evident. Imaginația – atât a ilustratorilor cât și a micilor scriitori – nu cunoaște limite. Este surprinzător să descoperi la un copil de doar 13 ani (Horia Andrei Muraru) ideea, atât de artistic pusă pe hârtie, a unui dialog între câteva dulapuri depozitate într-un spațiu întunecat. Fiecare își povestește pățaniile din timpul în care au fost utili pentru cineva. Fiecare personaj-dulap în parte are personalitate proprie, iar întâmplările diferă radical de la personaj la personaj. Sfârșitul este absolut surprinzător.

Eternul „Te iubesc” e-atât de nou…

Titlu: Toate cele șapte valuri de Daniel Glattauer
Editura Trei
ISBN: 978-973-707-680-9

Toate cele șapte valuri continuă povestea începută cu un an în urmă de romanul Dragoste virtuală. Lucrul acesta m-a speriat atunci când am decis să recenzez cartea, pentru că eu nu citisem prima parte. Am avut câteva experiențe destul de neplăcute (care au implicat abandonul) cauzate de lecturarea celei de-a doua sau a treia părți dintr-o saga, fără să-mi fi trecut prin mână și prima parte. Dar, ca să fie treaba oablă am să vă liniștesc de la început. Deși ar avea un farmec deosebit (sunt sigur de asta pentru că după ce am terminat de citit cartea am comandat și am citit și prima parte), Toate cele șapte valuri se poate citi și înainte de Dragoste virtuală. Daniel Glattauer prezintă mult prea subtil și elegant evenimentele cruciale din prima parte (sau carte) pentru ca ordinea de citire să fie obligatorie. Ba chiar și în ordine inversă, lecturarea celor două cărți are un farmec. Unul neașteptat.

Cartea – și din acest moment cu acest cuvânt coi face referire doar la Toate cele șapte valuri – este diferită de tot ce am întâlnit până acum. Că este o poveste de dragoste, asta, evident, am mai întâlnit, că personajele nu se cunosc, nu s-au întâlnit niciodată face-a-face, și asta am mai întâlnit, deși nu foarte des. Dar ca întreg romanul (și repet: întreg romanul!) să fie compus exclusiv din mesajele pe care cei doi protagoniști și le trimit, asta e nemaiîntâlnit – cel puțin de mine.

Aventuri, legendă și magie în deșert

Titlu: Armata moliilor de Liviu Radu
Editura Nemira
ISBN: 978-606-579-443-6

Armata moliilor este un altfel de roman semnat Liviu Radu. Deși este scris în stilul său atractiv și ușor de citit, acest roman devine chiar mai atractiv prin umorul presărat din abundență prin paginile lui. Practic nu există pagină în care să nu descoperim replici pline de sarcasm sau ironie, situații care frizează ridicolul și personaje caricaturale care, prin ceea ce fac sau spun detensionează situațiile la care iau parte.
Într-o vreme când caii înaripați zburau prin văzduh, se numeau Pagași și vorbeau cu călăreții lor, când magia era la fel de naturală și obișnuită ca și orice altă activitate, la muuultă vreme după ce orașe prospere se mistuiseră în deșert iar fluvii nesfârșite se transformaseră în pulbere, Taravică, Costică, Rozarică, Mozolică, Marieța și alte personaje însolite, își trăiesc viața de zi cu zi fără a bănui că lumea are și alte dimensiuni, dincolo de cele pe care ei le-ar putea percepe, influențându-le însă la modul cel mai concret.
Un incident relativ normal – cel puțin pentru personajul principal, Taravik – și anume discuția cu Khator cel Negru, căruia îi cere voie să-i bea vinul oferit de credincioși ca ofrandă și care, în schimb, îi cere să îndeplinească o misiune ce necesită prea multă inteligență și ținere de minte pentru un muritor ca el, pune în mișcare o serie de evenimente bizare, dar nu mai puțin normale – din nou, cel puțin pentru Taravik – decât discuția cu zeul. Totul începe odată cu dezgroparea unui vetust mormânt și descoperirea unei comori inestimabile, care ar trebui să-i aducă blestemul de a fi posedat de un spirit antic. Totuși, calitățile pe care Taravik le are – onestitatea fiind unul dintre ele – îl ajută să se eschiveze, dar să obțină totuși o parte din comoară.

Unde comunism nu e, nimic nu e

Satantango de Laszlo Krasznahorkai
Editura Curtea Veche Publishing
ISBN 978-606-588-397-6 

O ploaie apăsătoare, care udă, fără putință de uscare, tot ce atinge, un frig care intră în oase și nu mai iese, un sentiment de inutilitate și blocaj, cauzat de recluziunea autoimpusă la care se supune o mână de personaje decrepite, creează atmosfera apăsătoare și morbidă a celui mai sumbru roman pe care l-am citit vreodată. Și, pentru că Laszlo Krasznahorkai nu a considerat că toate astea sunt suficiente, frazarea cu care a decis să-l scrie face ca lecturarea sa să deprime într-o oarecare măsură. Satantango este un dans satanic, marcat de stagnare și regres.
Un sat izolat de lumea care progresează, colonia, din care cei mai mulți locuitori s-au retras, lăsându-i în urmă pe cei mai bătrâni, este scena apocaliptică a revenirii a doi eroi locali, Irimias și Petrina, care se presupune că-i vor salva. Locuitorii coloniei au nevoie doar de o salvare economică, nu de o relocare, pe care deliberat au ratat-o atunci când toți ceilalți au îmbrățișat o asemenea soluție. Ei dispun de bani – obținuți în urma vânzării unor vite – dar au nevoie de un soi de agent de investiții, de un om cu idei, iar Irimias, însoțit de Petrina, pare să fie soluția.

România alternativă – 4 ipostaze inedite

A doua venire de Marian Truță
Editura Nemira
ISBN 978-606-579-459-7 

A doua venire este o colecție de cinci povestiri, dintre care prima are valoare – în opinia mea – de prolog, iar celelalte patru prezintă fiecare dintre ele câte o ipostază a României care ar fi putut fi în cazul în care câte un eveniment istoric (câteodată neprecizat) nu ar fi avut loc sau s-ar fi desfășurat diferit.
Prologul de care spuneam este Ubik, Mon amour. Este aproape ca o glumă macabră care ne pune în vedere faptul că avem de-a face cu alte percepții, alte realități, alte perspective. Când pretendentului la șefia Catedrei de Chimie a Universității i se arată realitatea așa cum e ea, dezbrăcată de măștile adăugate succesiv, în diferite epoci, șocat de oripilanta experiență, acesta întreabă plin de speranță: „Când trece efectul drogului?” Răspunsul primit reprezintă poanta glumei de care spuneam, dar și un avertisment pentru cititorul care va accepta să se avânte în lecturarea acestei colecții de povestiri: „Nu trece. Nu are ce să treacă”. Nu „Nu are CUM să treacă”, ci „Nu are CE să treacă”. Ceea ce înseamnă că, în general, odată ce cortina lumilor alternative a fost dată la o parte și ai privit pe scena unde acestea își fac numărul, acest tip de percepție devine ca o a doua natură. Este la fel de greu să revii în lumea reală pe cât de ușor este să accepți o realitate alternativă.

Religia și politica – două fețe ale unui război pentru miza eternă: PUTEREA! – Cartea și filmul

Stâlpii pământului de Ken Follet
Editura RAO
ISBN: 978-973-54-0042-2 

„Enormă și strălucită... o poveste minunată... plină de personaje incredibil de verosimile, care dincolo de bariera secolelor, atinge toate sentimentele umane – iubire și ură, loialitate și trădare, speranță și disperare.” Asta spune Cosmopolitan despre această carte. Iar după ce o lecturezi, nu poți decât să subscrii acestei păreri.

Cred că cea mai bună descriere a acestei cărți, deși extrem de succintă, este cea mai sus prezentată. Romanul este enorm. Are 1056 de pagini. Grele. Nu atât ca lectură, cât ca obiect fizic. Are, cred, un kilogram și ceva. Din acest motiv se citește destul de greu în pat, însă există și alte poziții pentru citit, iar eu recomand citirea lui la masă.
Apoi, este un roman istoric strălucit. Începe cu o execuție prin spânzurare și se termină tot în același fel. Prima execuție captează atenția iar ultima, deși nu este o surpriză, oferă o satisfacție pentru cititor. Firul epic este ușor de urmărit pentru că își păstrează cronologia, iar dacă se revine la un moment dat asupra unor scene din trecut, ele sunt descrise din nou pe scurt pentru a fi rememorate. Povestea în sine este foarte captivantă, ieșind puțin din matrița romanelor istorice. Nu se pune accentul pe vreun rege și ascensiunea lui la tron sau pe vreun cavaler pus pe fapte de vitejie prin Țara Sfântă – deși astfel de motive apar în roman, dar doar ca puncte de sprijin pentru adevărata acțiune – ci este vorba despre construcția unei Catedrale, simbolul absolut al puterii religioase în evul mediu.

Un amănunt din romanul Eclipsa. Nu neapărat necesar de știut, dar nici de neglijat.

Noua și scurta viață a lui Bree Tanner - O poveste din Eclipsa de Stephanie Meyer
Editura RAO
ISBN: 978-973-54-0279-2

Am mai spus asta și înainte și o mai spun odată: e plăcut să o descoperi pe Stephanie Meyer separat de personajele hiper-populare din saga Amurg. Noua și scurta viață a lui Bree Tanner - O poveste din Eclipsa, deși face parte din saga Amurg, nu pomenește decât tangențial de Bella, Edward sau de alte personaje din cele patru romane. Scurtul roman creionează o lume abia pomenită pe parcursul romanului Eclipsa: lumea noilor-născuți. Atunci când Bella a devenit vampir, situația ei era total diferită. Iar terifianta perioadă de un an pe care fiecare se ferește cât mai mult să o povestească rămâne într-o ceață misterioasă până la finalul ultimului roman din serie. Iar apoi, Stephanie Meyer scrie Noua și scurta viață..., iar această perspectivă ne este dezvăluită. Și este interesantă. Așa cum spune chiar autoarea, „... nicio perspectivă nu e vreodată cu adevărat insignifiantă”.
Romanul este văzut de Meyer ca fiind unul extrem de important pentru percepția Eclipsei: „... povestea ei este atât de importantă ca să înțelegeți romanul...” dar, aș avea eu curajul să spun, după lecturarea lui, romanul nu va fi privit neapărat sub o altă lumină. Într-adevăr, aici dispare atmosfera siropoasă din celelalte patru romane, aici, spiritul de aventură se ridică mult deasupra romantismului, iar Bree Tanner este un personaj remarcabil de bine conturat, având în vedere că este contrabalansat doar de câteva alte personaje minore. Aș eticheta Noua și scurta viață... drept un roman echilibrat. Este cam așa cum filmul se remarcă față de carte (toate cele patru filme – cu ultimul împărțit în două – față de toate cele patru cărți). Chiar și stilul scriitoricesc al lui Stephanie Meyer este ceva mai matur. Dacă între cele patru romane din saga, stilul nu este cu mult diferit, aici vedem o Stephanie Meyer ușor mai matură, mai atentă cu cititorul. Scrie și pentru cei ce vor lectura romanul, nu doar pentru ea. Stilul ăsta se regăsește mai mult în Gazda.

Tentativă de tratare a unei societăți bolnave

Titlu: Registrul de gardă de Katia Nanu
Editura Național
ISBN: 978-973-659-221-8

„Registrul de gardă e un ceaslov flendurit, gros de două degete, cu foile legate cu sfoară și coperte albastre, tocite pe margine. Daciana Popoiu are grijă de el ca de moaște. În fiecare zi, verifică cine a scris sau nu, dacă medicii au pus parafa sub cele consemnate, dacă nu cumva unele dintre amănuntele, doar aparent neimportante, ale vieții lor în secție au scăpat cuiva neobservate.”
Aparent o descriere a vieții dintr-un oarecare spital județean românesc, Registrul de gardă mi-a lăsat impresia că se vrea a fi o descriere a vieții sociale și politice a unui municipiu de județ oarecare, pentru că despre București s-au tot adunat scrieri. Spitalul descris în această carte are cam tot ce are un spital județean românesc: pacienți – de toate culorile politice și ale pielii, mai mult sau mai puțin cunoscători în ale medicinii, mai mult sau mai puțin interesați de starea lor medicală, capabili sau nu să se exprime, să interacționeze, să se integreze; medici – mai mult sau mai puțini profesioniști, mai mult sau mai puțin interesați de medicină sau de spital, mai cinstiți sau mai puțin cinstiți; aparținători, adică rude ale celor internați și multe altele, și bune și rele. Dar, la fel cum un spital are toate aceste elemente, tot așa și un oraș are și edili, și mafioți, și îmbogățiți peste noapte, și săraci, și analfabeți, etc.

Istoria se repetă

O lume fără sfârșit de Ken Follett
Editura RAO
Traducere Andreea Ioana Șeler 
ISBN: 978-606-93184-8-5  

În 1989, Ken Follett scria Stâlpii pământului, un roman care, conform celor de la editura RAO, „uluia lumea literară, [...] un roman tulburător a cărui acțiune se petrecea în Anglia secului al XII-lea și avea în prim plan construcția unei catedrale, dar și viețile bărbaților, femeilor și copiilor pe care aceasta urma să le schimbe pentru totdeauna”. În 2007 se hotărăște să reitereze succesul avut cu aproape 20 de ani mai devreme, printr-o continuare a respectivului roman. Scrie O lume fără sfârșit, un roman ceva mai gros decât primul, la fel de „tulburător” ca și primul, care se petrece, evident, tot în Anglia, de data aceasta în secolul al XIV-lea, și care are în prim plan, la fel ca și primul roman, construcția unei anumite părți a aceleiași catedrale, dar și a unui pod.

Când nebunia își intră în drepturi

Împăratul Portugaliei de Selma Lagerlöf
Editura: Humanitas
Traducere: Liliana Donose Samuelsson
ISBN: 978-973-50-3763-5


Selma Lagerlöf a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1909, fiind prima femeia care a avut parte de această onoare. În mod evident, scriitura ei este deosebită. Cursivă, grăitoare, calmă, cam așa aș caracteriza-o, cel puțin dacă aș fi nevoit s-o fac în doar trei cuvinte. Pe de altă parte, dacă ar trebui să caracterizez stilul literar al oricărui scriitor în doar trei cuvinte, probabil că aș deveni repetitiv, anost, sec. Motiv pentru care voi încerca să aprofundez.


Barbu Ștefănescu Delavrancea a scris povestea Bunica, pe care o ascultam când eram mic în lectura unui actor al cărui nume din păcate nu-l știu (posibil Calboreanu), dar care îmi plăcea la nebunie. Ascultând povestea lecturată de el, mă linișteam. Nu neapărat că poveste mă liniștea. Era de fapt vorba despre imaginea pe care mi-o făceam despre bunică. Era calmă, liniștită, foarte inventivă și reușea să exprime în câteva cuvinte tot ce-și propunea.
Aceeași impresie mi-o lasă Selma Lagerlöf: este ca o bunică, al cărei scop este acela de a-și învăța nepoții lucrurile grele din viață într-o manieră liniștitoare. Cam toate romanele autoarei suedeze (din cele pe care le-am citit) au ca subiect drame teribile, tragedii care lovesc sufletul și îl mutilează. Dar ea relatează aceste drame ca și cum ar fi un pansament ce se așază pe rănile acelor suflete. Ea ușurează durerea, tămăduiește rana. Când povestește ea drama țăranului a cărui fată – pe care o iubește nebunește – pleacă de acasă, pare a transmite liniștea ce urmează să se așeze după ani și ani, peste ea, atunci când timpul va acoperi întreaga dramă cu patina lui monotonă.

Un sfârșit de „Amurg” satisfăcător

Zori de zi de Stephenie Meyer
Editura RAO
Traducerea de Laura Frunză și Mihaela Frunză
ISBN: 978-606-609-362-0

Probabil că toată lumea știe câte ceva despre saga „Amurg”, un fenomen literar și cinematografic al secolului XXI (nu cred că exagerez), cu succes în special în rândul adolescenților și tinerilor. După o anumită vârstă, este mai mult apreciat de femei, fiind o poveste romantică de dragoste. Zori de zi este cel de-al patrulea volum al impresionantei serii. Este compus din trei „cărți”, toate trei relatate la persoana întâi, doar că prima și a treia din perspectiva Bellei, iar cea de-a doua din perspectiva lui Jacob. Personajele sunt deja cunoscute din primele trei volume, așa că nu le voi prezenta. Voi spune doar atât: sunt conturate la fel ca și înainte, iar în general scriitura lui Stephenie Meyer pare a nu fi suferit absolut deloc de pe urma trecerii timpului: deși publicat în 2005, primul volum al seriei, Amurg, Twilight, a fost scris în 2003, iar Zori de zi a fost finalizat la începutul lui 2008. Probabil că stilul identic se datorează și faptului că ultimul volum al seriei a fost conturat tot în 2003, dar la sugestia editorilor, între cele două au fost intercalate Lună nouă și Eclipsa.

Renașterea SF-ului românesc

Hârtiile masculului de Silviu Gherman
Editura Curtea veche
ISBN: 978-606-588-359-8

SF-ul românesc a intrat într-un con de umbră în ultima vreme. De când George Anania și Romulus Bărbulescu scriau Ferma oamenilor de piatră, Paralela-enigmă sau Doando iar Mihail Grămescu publica Phreeria - Epopee exotică a trecut mult timp, iar literatura română a abordat multe genuri, dar nu și SF-ul. Sau prea puțin SF-ul. Cu excepția câtorva nuvele și povestiri, acest gen literar nu a fost tratat de prea mulți autori autohtoni: Liviu Radu, Dan Doboș și încă puțini câțiva, care au scris cu precădere povestiri sau nuvele. Dar iată că Silviu Gherman are curajul să accepte provocarea de a reînvia un domeniu literar ce părea apus, iar romanul Hârtiile masculului îi face cinste.
Abordând tema societăților post-apocaliptice, Silviu Gherman descrie o civilizație în care vestigiile trecutului se află într-un grad avansat de deteriorare, iar singura instalație funcțională moștenită de la vechea civilizație este o enigmă pentru toată lumea. Burbaci, fuscubrahi, chirunţi, croace și pruţ, o specie de masculi care diferă radical de femele, gigantice în comparație cu masculii, sunt de o frumusețe orbitoare și au preluat conducerea societății transformând-o într-un matriarhat ce nu poate fi răsturnat – acestea sunt principalele elemente care creează lumea din Hârtiile masculului. Reproducerea sexuală nu mai există, sexul fiind doar o cale de satisfacere a femelelor. Masculii sunt programați genetic să nu se poată răzvrăti împotriva acestora, iar ele sunt stăpânite de capricii puerile care se dovedesc a fi de fapt, necesități fiziologice ce nu pot fi neglijate, ale unor organisme diferite de ale noastre.

Problemele familiale din Paradisul hawaian

Descendenții de Kaui Hart Hemmings
Editura: Humanitas fiction
Traducere: Nadine Vlădescu
ISBN: 978-973-689-524-1


„...mă duc lângă soția mea, care arată ca fantoma unei femei. Mă așez lângă ea pe pat. O iau de mână, iar mâna nu mai pare a fi a ei. Îi ating chipul, mă uit la buzele ei, la cutele pe care le fac acestea. O mângâi pe frunte și pe păr [...]. O rog în gând să mă ierte și apoi îmi dau seama că nu e o zeitate și că trebuie s-o spun cu voce tare.”


Kaui Hart Hemmings, scriitoare americană născută în Hawai’i, aduce în prim plan cu Descendenții lumea insulelor, diferită de ceea ce literatura americană continentală ne-a obișnuit până acum. Ultimul dintre statele care s-au alăturat SUA, Hawai’i este profund tributar sistemului tradițiilor moștenite din perioada pre-americană. Nu doar numele – pe care oamenii insulelor le poartă cu mândrie – dar și obiceiurile sunt greu date uitării. Dacă societatea prezentată în literatura americană apare într-o oarecare măsură sterilă cititorului european, în Descendenții personajele au substanță, interacțiunea dintre oameni se conturează într-o manieră informală, mult mai apropiată de cea europeană, mai cu seamă cea românească. Chiar dacă nu se cunosc, oamenii se comportă ca și cum ar face-o, fără reticența care se regăsește la personajele altor romane americane. Conflictul dintre generații are altă anvergură, iar familia disfuncțională continuă totuși să se ghideze după reguli funcționale, care îi dau șanse de refacere.

Cum arată comunismul (și declinul lui) prin alte părți

Vacile lui Stalin de Sofi Oksanen
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Sigrid Crasnean
ISBN: 978-973-46-3086-8

Un ritm amețitor, un interminabil slalom prin diferite momente ale vieții, un amestec savuros al cronologiilor, fără însă a scăpa din mână matrița cauză-efect, toate astea fac din romanul Vacile lui Stalin un tablou incredibil al eșecului pe care societățile care au fost cucerite de pecinginea roșie l-au trăit, de la începutul instaurării guvernelor comuniste, până mult după căderea acestora. De la frica de deportare, foamea cauzată de lipsa mâncării sau disperarea care duce la trădarea dintre frați până la foamea cauzată de lipsa banilor sau frica de un viitor în care nimic nu e sigur, viața în comunism și după căderea acestuia, a fost un calvar pe care Sofi Oksanen îl descrie cu o incredibilă dexteritate.
Vacile lui Stalin este un roman care nu poate fi povestit cu adevărat. Firul epic este constant spart de amintiri ale trecutului care a modelat prezentul. De fapt, e posibil ca firul epic să fie constant spart de incursiuni în trecut, care au modelat viitorul. Ce pot să spun sigur este că nu pot știi cu certitudine care este povestirea principală: cea a Annei, povestită la persoana întâi, dar cumva dedublată pe parcurs, astfel încât Anna devine personaj despre care Anna povestește cu pretenție de obiectivitate, sau cea a mamei acesteia, Katariina, ale cărei acțiuni din perioada comunismului au efect direct și imediat recognoscibil în prezentul Annei.

A new detective on the rise

Colin Fischer is the new detective in town. Hercule Poirot, Sherlock Holmes, Monk or Colombo are merely his predecessors. Beside the detective side, these characters have another thing in common: the inability (or a low developed ability, at least) to interact normally with the people around them. Like them, Colin Fischer has his own way of dealing with the surrounding world: he retracts, he observes, he calculates in mathematical manner everything, and then he draws conclusions.

He is not presented as a detective in the first place. You would actually think this is a teenager’s book, like those books with adolescents and their school behavior. Yet, the book offers this surprise: the character is slowly showing signs of being a detective prodigy. Unlike the previously mentioned characters, he is first a school boy, then a person that suffers from “Asperger’s syndrome” (a ”neurological condition related to autism”) and only at the end his detective skills will come out.
The first two things that he is, put Colin in a very delicate position towards everything around him: his colleagues that play tricks on him and torture him in the cruel way that the college boys know how, his teachers that are dazzled by his behavior but eventually get to respect him on knowledge basis, his parents that love him in an almost unnatural way, putting aside any parent-like deception that could be considered a logical reaction that someone with an Asperger’s syndrome affected kid would be likely to manifest. While the last one, his detective skills, get him into a whole lot of trouble, but get him out of it too.