Umorul macabru al scriitorilor ruși

Titlu: Douăsprezece scaune de Ilia Ilf și Evgheni Petrov
Editura Polirom
ISBN: 978-973-46-2432-4

Noua variantă a operei celor doi scriitori ruși, Douăsprezece scaune, după cum menționează Nota asupra ediției, include „fragmente întregi, chiar capitole, pe care textul deja cunoscut publicului nu le cuprindea, fiindcă fuseseră eliminate de cenzura sovietică”. Fragmentele care nu mai fuseseră niciodată introduse în vreo ediție, apar în această variantă cu text cursiv. Experiența lecturării romanului este deosebită în acest fel, știind că, de câte ori apare un text cu caractere cursive, acesta nu a fost citit de publicul larg până la această ediție. Acest lucru este valabil indiferent dacă citești pentru prima oară cartea, sau ai mai citit-o în vreo variantă anterioară.
Situat temporal chiar la începutul perioadei comuniste a Rusiei, romanul este extrem de delicat. La momentul respectiv, atât din punct de vedere politic cât și economic, nimeni nu bănuia anvergura apocaliptică pe care instalarea noului regim urma să o imprime asupra istoriei acestei părți de lume. Tot ce se știa concret era că foștii nobili au fost de-nobilizați, desproprietăriți, denigrați, iar acest lucru putea fi înțeles, având în vedere că în Franța se întâmplase deja, cu ceva mai bine de 100 de ani înainte. Dar ce a urmat a bulversat – înainte de ucide aproape complet – spiritul rușilor. Iar Ilf și Petrov, cu romanele lor, nu au scăpat nici ei. Amplitudinea cenzurii este evidentă abia cu această nouă ediție a romanului. Romanul este, efectiv, trunchiat. Nu sensul acțiunii, ci sensul și nivelul satirei, au fost aproape amputate după ce au fost eliminate propoziții, fraze și chiar și un capitol întreg.

Violonista

Violonista de Jessica Duchen
Editura: RAO
ISBN: 798-606-8551-47-9

„Ce vrusese să facă? Să se împrietenească într-un fel cu nomazii? Să se asigure ca au rădăcini comune în triburile de nomazi care au sosit în Europa din regiunea Punjab în secolul al XIV-lea? Să confirme că există posibilitatea ca locul ei să fie cu ei, nu cu familia Rookfield? Își dă seama cu uimire că, în cele din urmă, nomazii nu sunt atât de diferiți de familia Rookfield. Semnele distinctive – decorul, mâncarea, accentul, atitudinea – nu pot sau nu trebuie să se amestece. Dar ambele familii cred în propria istorie; ambele au problemele și mândria lor; și ambele încearcă să se bucure cât mai mult de ziua de Crăciun.”
Romanul Jessicăi Duchen este o simfonie literară cum nu multe opere se pot lăuda că sunt. Are chiar, la fel ca și simfoniile, patru părți (aproximative). Prima parte, un allegro, prezintă într-un mod alert copilăria sau tinerețea timpurie a personajelor principale, care sunt exponenții unei familii de țigani unguri, „muzsikás cigány”, și anume Mimi - o foarte cunoscută violonistă a perioadei interbelice - și Karina, nepoata sa - care deși îi moștenește talentul deosebit, este acum doar profesor de vioară, ea hotărând, la scurt timp de la nașterea fiului său, să se retragă de pe scenă – împreună cu părinții acesteia. Soțul și cea mai bună prietenă a Karinei, Lindy, fac parte din familia britanică Rookfield. Cele două fete au trăit împreună încă din copilărie, iar prietenia dintre ele pare de nezdruncinat. Se cunosc foarte bine și se destăinuie foarte intim una alteia.

Mici eroi ai marelui război

Titlu: Trenuri cu prioritate de Bohumil Hrabal
Editura: Art
ISBN: 978-973-124-736-6

Deși ca volum Trenuri cu prioritate s-ar înscrie mai mult în zona nuvelelor, Editura ART a publicat cartea sub forma unui roman. Și a făcut un lucru bun, pentru că este vorba cu siguranță de una dintre acele nuvele ce nu trebuie să facă parte dintr-o antologie, ci trebuie publicată separat. Asta pentru că tema abordată este foarte populară – sau era, în 1965 când a fost prima oară publicată nuvela – și pentru că, vorbind despre „Cel mai mare scriitor al Cehoslovaciei” (Milan Kundera), nu ne putem aștepta decât la o scriitură matură și interesantă.
Într-o oarecare măsură din pricina cadrului în care se desfășoară acțiunea, dar și datorită stilului, cartea mi-a amintit de Bestia Umană a lui Emile Zola. Aceeași grație în descriere, același gen de percepție a naturii umane. În esență, Bohumil Hrabal este ceva mai slavon, aduce mai mult cu marii ruși (un pic de Gogol, ceva Dostoievski și destul de mult Ilia Ilf și Evgheni Petrov) decât cu scriitorii de calibrul lui Zola, dar comparația, consider eu, nu este exagerată.
Trenuri cu prioritate poate fi perceput ca un bildungsroman, deși cred că mai degrabă este vorba despre o aventură decât despre o serie de întâmplări care construiesc un caracter. Totuși, nu pot fi trecute cu vederea anumite situații unicat prin care trece personajul principal (cum ar fi pierderea virginității) și care, ulterior, îi vor marca deciziile. Cu siguranță personajul din primele pagini ale cărții nu ar fi ales să facă ceea ce același personaj face la sfârșit.

Un Carl Jung fără prejudecăți

Titlu: Arrhetonul de Lavinia Bârlogeanu
Editura Nemira
ISBN: 978-606-579-451-1

Lectura Arrhetonului este o experiență deosebită. Începând de la stilul literar calm, liniștit, cu inflexiuni melodice, continuând cu tema abordată și încheind cu bogăția de cunoștințe etalate în roman, Lavinia Bârlogeanu este, după părerea mea, un autor desăvârșit.

Stilul

Când am început să citesc cartea am avut, pentru o clipă, senzația că îmi vorbește bunica. Și mă refer la acea bunică arhetipală, care povestește nepoților lucruri liniștitoare, spune povești cu zâne și eroi care întotdeauna reușesc în încercările lor, și care îi mângâie pe creștet ca să le alunge coșmarurile. Un citat rupt din context nu ar putea arăta cu exactitate acest calm literar de care vorbesc, dar voi da unul, chiar și în ideea că ar putea surprinde o ușoară boare a atmosferei ce se desprinde din paginile cărții: „În ceea ce mă privește, pot să spun că am ajuns să regret mult faptul de a nu mă fi ocupat și de indivizii obișnuiți, de a nu le fi consacrat niciun pic din timpul meu, din cauză că nu i-am considerat interesanți. Întotdeauna mi-am spus că ei sunt pacienții făcuți special pentru doctorul Freud, de aceea l-am și declarat pe bătrân medicul oamenilor neinteresanți”.
Planurile romanului sunt delimitate prin capitole, dar ele se întretaie și pe neașteptate, când câte un personaj coboară mult în trecutul său pentru a-și analiza o secvență din copilărie sau când coliziunea dintre două personaje cere explicații despre o a treia. Cu eleganță, Lavinia Bârlogeanu creează personaje noi din cele vechi, pentru a le descoperi apoi, pe ne-simțite în altele, vetuste, biblice. Iar pragurile temporale sunt trecute cu o asemenea fluență, încât pur și simplu te trezești transpus într-un alt plan, fără a realiza imediat când s-a făcut trecerea.

Talentele juniorilor

Titlu: Ce poți face cu două cuvinte. Juniorii de Juniori
Editura Art
ISBN: 978-606-8044-19-4

„... niște oameni își cam căutau de treabă, și-atunci și-au zis ei: hai să facem o carte! Mai făcuseră, e drept, și altele, dar s-au gândit că acum or să facă o carte altfel. [...] Să fie, s-au hotărât ei, o carte pentru copii. [...] Au inventat ei un soi de împerechetor de cuvinte și-au chemat copiii, puzderie de copii, să se joace cu el, să pună cuvintele-n perechi și perechile-n povești. Și să fie carte!”
Ideea din spatele cărții Ce poți face cu două cuvinte este următoarea: în urma unui concurs cu peste o mie de participanți, s-au ales 21 de texte și desenele a 10 ilustratori pentru a se edita o antologie cu creații ale micilor talente din România. Liviu Papadima scrie o prefață – din care am citat la începutul recenziei – care explică, într-un stil ce va fi deseori regăsit în textele publicate în antologie, cum a fost concepută această lucrare.
Vârsta autorilor este cuprinsă între 8 și 16 ani, dar majoritatea au 12, 13 sau 14 ani. Talentul lor este evident. Imaginația – atât a ilustratorilor cât și a micilor scriitori – nu cunoaște limite. Este surprinzător să descoperi la un copil de doar 13 ani (Horia Andrei Muraru) ideea, atât de artistic pusă pe hârtie, a unui dialog între câteva dulapuri depozitate într-un spațiu întunecat. Fiecare își povestește pățaniile din timpul în care au fost utili pentru cineva. Fiecare personaj-dulap în parte are personalitate proprie, iar întâmplările diferă radical de la personaj la personaj. Sfârșitul este absolut surprinzător.

Eternul „Te iubesc” e-atât de nou…

Titlu: Toate cele șapte valuri de Daniel Glattauer
Editura Trei
ISBN: 978-973-707-680-9

Toate cele șapte valuri continuă povestea începută cu un an în urmă de romanul Dragoste virtuală. Lucrul acesta m-a speriat atunci când am decis să recenzez cartea, pentru că eu nu citisem prima parte. Am avut câteva experiențe destul de neplăcute (care au implicat abandonul) cauzate de lecturarea celei de-a doua sau a treia părți dintr-o saga, fără să-mi fi trecut prin mână și prima parte. Dar, ca să fie treaba oablă am să vă liniștesc de la început. Deși ar avea un farmec deosebit (sunt sigur de asta pentru că după ce am terminat de citit cartea am comandat și am citit și prima parte), Toate cele șapte valuri se poate citi și înainte de Dragoste virtuală. Daniel Glattauer prezintă mult prea subtil și elegant evenimentele cruciale din prima parte (sau carte) pentru ca ordinea de citire să fie obligatorie. Ba chiar și în ordine inversă, lecturarea celor două cărți are un farmec. Unul neașteptat.

Cartea – și din acest moment cu acest cuvânt coi face referire doar la Toate cele șapte valuri – este diferită de tot ce am întâlnit până acum. Că este o poveste de dragoste, asta, evident, am mai întâlnit, că personajele nu se cunosc, nu s-au întâlnit niciodată face-a-face, și asta am mai întâlnit, deși nu foarte des. Dar ca întreg romanul (și repet: întreg romanul!) să fie compus exclusiv din mesajele pe care cei doi protagoniști și le trimit, asta e nemaiîntâlnit – cel puțin de mine.

Aventuri, legendă și magie în deșert

Titlu: Armata moliilor de Liviu Radu
Editura Nemira
ISBN: 978-606-579-443-6

Armata moliilor este un altfel de roman semnat Liviu Radu. Deși este scris în stilul său atractiv și ușor de citit, acest roman devine chiar mai atractiv prin umorul presărat din abundență prin paginile lui. Practic nu există pagină în care să nu descoperim replici pline de sarcasm sau ironie, situații care frizează ridicolul și personaje caricaturale care, prin ceea ce fac sau spun detensionează situațiile la care iau parte.
Într-o vreme când caii înaripați zburau prin văzduh, se numeau Pagași și vorbeau cu călăreții lor, când magia era la fel de naturală și obișnuită ca și orice altă activitate, la muuultă vreme după ce orașe prospere se mistuiseră în deșert iar fluvii nesfârșite se transformaseră în pulbere, Taravică, Costică, Rozarică, Mozolică, Marieța și alte personaje însolite, își trăiesc viața de zi cu zi fără a bănui că lumea are și alte dimensiuni, dincolo de cele pe care ei le-ar putea percepe, influențându-le însă la modul cel mai concret.
Un incident relativ normal – cel puțin pentru personajul principal, Taravik – și anume discuția cu Khator cel Negru, căruia îi cere voie să-i bea vinul oferit de credincioși ca ofrandă și care, în schimb, îi cere să îndeplinească o misiune ce necesită prea multă inteligență și ținere de minte pentru un muritor ca el, pune în mișcare o serie de evenimente bizare, dar nu mai puțin normale – din nou, cel puțin pentru Taravik – decât discuția cu zeul. Totul începe odată cu dezgroparea unui vetust mormânt și descoperirea unei comori inestimabile, care ar trebui să-i aducă blestemul de a fi posedat de un spirit antic. Totuși, calitățile pe care Taravik le are – onestitatea fiind unul dintre ele – îl ajută să se eschiveze, dar să obțină totuși o parte din comoară.