Eternul „Te iubesc” e-atât de nou…

Titlu: Toate cele șapte valuri de Daniel Glattauer
Editura Trei
ISBN: 978-973-707-680-9

Toate cele șapte valuri continuă povestea începută cu un an în urmă de romanul Dragoste virtuală. Lucrul acesta m-a speriat atunci când am decis să recenzez cartea, pentru că eu nu citisem prima parte. Am avut câteva experiențe destul de neplăcute (care au implicat abandonul) cauzate de lecturarea celei de-a doua sau a treia părți dintr-o saga, fără să-mi fi trecut prin mână și prima parte. Dar, ca să fie treaba oablă am să vă liniștesc de la început. Deși ar avea un farmec deosebit (sunt sigur de asta pentru că după ce am terminat de citit cartea am comandat și am citit și prima parte), Toate cele șapte valuri se poate citi și înainte de Dragoste virtuală. Daniel Glattauer prezintă mult prea subtil și elegant evenimentele cruciale din prima parte (sau carte) pentru ca ordinea de citire să fie obligatorie. Ba chiar și în ordine inversă, lecturarea celor două cărți are un farmec. Unul neașteptat.

Cartea – și din acest moment cu acest cuvânt coi face referire doar la Toate cele șapte valuri – este diferită de tot ce am întâlnit până acum. Că este o poveste de dragoste, asta, evident, am mai întâlnit, că personajele nu se cunosc, nu s-au întâlnit niciodată face-a-face, și asta am mai întâlnit, deși nu foarte des. Dar ca întreg romanul (și repet: întreg romanul!) să fie compus exclusiv din mesajele pe care cei doi protagoniști și le trimit, asta e nemaiîntâlnit – cel puțin de mine.

Aventuri, legendă și magie în deșert

Titlu: Armata moliilor de Liviu Radu
Editura Nemira
ISBN: 978-606-579-443-6

Armata moliilor este un altfel de roman semnat Liviu Radu. Deși este scris în stilul său atractiv și ușor de citit, acest roman devine chiar mai atractiv prin umorul presărat din abundență prin paginile lui. Practic nu există pagină în care să nu descoperim replici pline de sarcasm sau ironie, situații care frizează ridicolul și personaje caricaturale care, prin ceea ce fac sau spun detensionează situațiile la care iau parte.
Într-o vreme când caii înaripați zburau prin văzduh, se numeau Pagași și vorbeau cu călăreții lor, când magia era la fel de naturală și obișnuită ca și orice altă activitate, la muuultă vreme după ce orașe prospere se mistuiseră în deșert iar fluvii nesfârșite se transformaseră în pulbere, Taravică, Costică, Rozarică, Mozolică, Marieța și alte personaje însolite, își trăiesc viața de zi cu zi fără a bănui că lumea are și alte dimensiuni, dincolo de cele pe care ei le-ar putea percepe, influențându-le însă la modul cel mai concret.
Un incident relativ normal – cel puțin pentru personajul principal, Taravik – și anume discuția cu Khator cel Negru, căruia îi cere voie să-i bea vinul oferit de credincioși ca ofrandă și care, în schimb, îi cere să îndeplinească o misiune ce necesită prea multă inteligență și ținere de minte pentru un muritor ca el, pune în mișcare o serie de evenimente bizare, dar nu mai puțin normale – din nou, cel puțin pentru Taravik – decât discuția cu zeul. Totul începe odată cu dezgroparea unui vetust mormânt și descoperirea unei comori inestimabile, care ar trebui să-i aducă blestemul de a fi posedat de un spirit antic. Totuși, calitățile pe care Taravik le are – onestitatea fiind unul dintre ele – îl ajută să se eschiveze, dar să obțină totuși o parte din comoară.

Unde comunism nu e, nimic nu e

Satantango de Laszlo Krasznahorkai
Editura Curtea Veche Publishing
ISBN 978-606-588-397-6 

O ploaie apăsătoare, care udă, fără putință de uscare, tot ce atinge, un frig care intră în oase și nu mai iese, un sentiment de inutilitate și blocaj, cauzat de recluziunea autoimpusă la care se supune o mână de personaje decrepite, creează atmosfera apăsătoare și morbidă a celui mai sumbru roman pe care l-am citit vreodată. Și, pentru că Laszlo Krasznahorkai nu a considerat că toate astea sunt suficiente, frazarea cu care a decis să-l scrie face ca lecturarea sa să deprime într-o oarecare măsură. Satantango este un dans satanic, marcat de stagnare și regres.
Un sat izolat de lumea care progresează, colonia, din care cei mai mulți locuitori s-au retras, lăsându-i în urmă pe cei mai bătrâni, este scena apocaliptică a revenirii a doi eroi locali, Irimias și Petrina, care se presupune că-i vor salva. Locuitorii coloniei au nevoie doar de o salvare economică, nu de o relocare, pe care deliberat au ratat-o atunci când toți ceilalți au îmbrățișat o asemenea soluție. Ei dispun de bani – obținuți în urma vânzării unor vite – dar au nevoie de un soi de agent de investiții, de un om cu idei, iar Irimias, însoțit de Petrina, pare să fie soluția.

România alternativă – 4 ipostaze inedite

A doua venire de Marian Truță
Editura Nemira
ISBN 978-606-579-459-7 

A doua venire este o colecție de cinci povestiri, dintre care prima are valoare – în opinia mea – de prolog, iar celelalte patru prezintă fiecare dintre ele câte o ipostază a României care ar fi putut fi în cazul în care câte un eveniment istoric (câteodată neprecizat) nu ar fi avut loc sau s-ar fi desfășurat diferit.
Prologul de care spuneam este Ubik, Mon amour. Este aproape ca o glumă macabră care ne pune în vedere faptul că avem de-a face cu alte percepții, alte realități, alte perspective. Când pretendentului la șefia Catedrei de Chimie a Universității i se arată realitatea așa cum e ea, dezbrăcată de măștile adăugate succesiv, în diferite epoci, șocat de oripilanta experiență, acesta întreabă plin de speranță: „Când trece efectul drogului?” Răspunsul primit reprezintă poanta glumei de care spuneam, dar și un avertisment pentru cititorul care va accepta să se avânte în lecturarea acestei colecții de povestiri: „Nu trece. Nu are ce să treacă”. Nu „Nu are CUM să treacă”, ci „Nu are CE să treacă”. Ceea ce înseamnă că, în general, odată ce cortina lumilor alternative a fost dată la o parte și ai privit pe scena unde acestea își fac numărul, acest tip de percepție devine ca o a doua natură. Este la fel de greu să revii în lumea reală pe cât de ușor este să accepți o realitate alternativă.

Religia și politica – două fețe ale unui război pentru miza eternă: PUTEREA! – Cartea și filmul

Stâlpii pământului de Ken Follet
Editura RAO
ISBN: 978-973-54-0042-2 

„Enormă și strălucită... o poveste minunată... plină de personaje incredibil de verosimile, care dincolo de bariera secolelor, atinge toate sentimentele umane – iubire și ură, loialitate și trădare, speranță și disperare.” Asta spune Cosmopolitan despre această carte. Iar după ce o lecturezi, nu poți decât să subscrii acestei păreri.

Cred că cea mai bună descriere a acestei cărți, deși extrem de succintă, este cea mai sus prezentată. Romanul este enorm. Are 1056 de pagini. Grele. Nu atât ca lectură, cât ca obiect fizic. Are, cred, un kilogram și ceva. Din acest motiv se citește destul de greu în pat, însă există și alte poziții pentru citit, iar eu recomand citirea lui la masă.
Apoi, este un roman istoric strălucit. Începe cu o execuție prin spânzurare și se termină tot în același fel. Prima execuție captează atenția iar ultima, deși nu este o surpriză, oferă o satisfacție pentru cititor. Firul epic este ușor de urmărit pentru că își păstrează cronologia, iar dacă se revine la un moment dat asupra unor scene din trecut, ele sunt descrise din nou pe scurt pentru a fi rememorate. Povestea în sine este foarte captivantă, ieșind puțin din matrița romanelor istorice. Nu se pune accentul pe vreun rege și ascensiunea lui la tron sau pe vreun cavaler pus pe fapte de vitejie prin Țara Sfântă – deși astfel de motive apar în roman, dar doar ca puncte de sprijin pentru adevărata acțiune – ci este vorba despre construcția unei Catedrale, simbolul absolut al puterii religioase în evul mediu.

Un amănunt din romanul Eclipsa. Nu neapărat necesar de știut, dar nici de neglijat.

Noua și scurta viață a lui Bree Tanner - O poveste din Eclipsa de Stephanie Meyer
Editura RAO
ISBN: 978-973-54-0279-2

Am mai spus asta și înainte și o mai spun odată: e plăcut să o descoperi pe Stephanie Meyer separat de personajele hiper-populare din saga Amurg. Noua și scurta viață a lui Bree Tanner - O poveste din Eclipsa, deși face parte din saga Amurg, nu pomenește decât tangențial de Bella, Edward sau de alte personaje din cele patru romane. Scurtul roman creionează o lume abia pomenită pe parcursul romanului Eclipsa: lumea noilor-născuți. Atunci când Bella a devenit vampir, situația ei era total diferită. Iar terifianta perioadă de un an pe care fiecare se ferește cât mai mult să o povestească rămâne într-o ceață misterioasă până la finalul ultimului roman din serie. Iar apoi, Stephanie Meyer scrie Noua și scurta viață..., iar această perspectivă ne este dezvăluită. Și este interesantă. Așa cum spune chiar autoarea, „... nicio perspectivă nu e vreodată cu adevărat insignifiantă”.
Romanul este văzut de Meyer ca fiind unul extrem de important pentru percepția Eclipsei: „... povestea ei este atât de importantă ca să înțelegeți romanul...” dar, aș avea eu curajul să spun, după lecturarea lui, romanul nu va fi privit neapărat sub o altă lumină. Într-adevăr, aici dispare atmosfera siropoasă din celelalte patru romane, aici, spiritul de aventură se ridică mult deasupra romantismului, iar Bree Tanner este un personaj remarcabil de bine conturat, având în vedere că este contrabalansat doar de câteva alte personaje minore. Aș eticheta Noua și scurta viață... drept un roman echilibrat. Este cam așa cum filmul se remarcă față de carte (toate cele patru filme – cu ultimul împărțit în două – față de toate cele patru cărți). Chiar și stilul scriitoricesc al lui Stephanie Meyer este ceva mai matur. Dacă între cele patru romane din saga, stilul nu este cu mult diferit, aici vedem o Stephanie Meyer ușor mai matură, mai atentă cu cititorul. Scrie și pentru cei ce vor lectura romanul, nu doar pentru ea. Stilul ăsta se regăsește mai mult în Gazda.

Tentativă de tratare a unei societăți bolnave

Titlu: Registrul de gardă de Katia Nanu
Editura Național
ISBN: 978-973-659-221-8

„Registrul de gardă e un ceaslov flendurit, gros de două degete, cu foile legate cu sfoară și coperte albastre, tocite pe margine. Daciana Popoiu are grijă de el ca de moaște. În fiecare zi, verifică cine a scris sau nu, dacă medicii au pus parafa sub cele consemnate, dacă nu cumva unele dintre amănuntele, doar aparent neimportante, ale vieții lor în secție au scăpat cuiva neobservate.”
Aparent o descriere a vieții dintr-un oarecare spital județean românesc, Registrul de gardă mi-a lăsat impresia că se vrea a fi o descriere a vieții sociale și politice a unui municipiu de județ oarecare, pentru că despre București s-au tot adunat scrieri. Spitalul descris în această carte are cam tot ce are un spital județean românesc: pacienți – de toate culorile politice și ale pielii, mai mult sau mai puțin cunoscători în ale medicinii, mai mult sau mai puțin interesați de starea lor medicală, capabili sau nu să se exprime, să interacționeze, să se integreze; medici – mai mult sau mai puțini profesioniști, mai mult sau mai puțin interesați de medicină sau de spital, mai cinstiți sau mai puțin cinstiți; aparținători, adică rude ale celor internați și multe altele, și bune și rele. Dar, la fel cum un spital are toate aceste elemente, tot așa și un oraș are și edili, și mafioți, și îmbogățiți peste noapte, și săraci, și analfabeți, etc.

Istoria se repetă

O lume fără sfârșit de Ken Follett
Editura RAO
Traducere Andreea Ioana Șeler 
ISBN: 978-606-93184-8-5  

În 1989, Ken Follett scria Stâlpii pământului, un roman care, conform celor de la editura RAO, „uluia lumea literară, [...] un roman tulburător a cărui acțiune se petrecea în Anglia secului al XII-lea și avea în prim plan construcția unei catedrale, dar și viețile bărbaților, femeilor și copiilor pe care aceasta urma să le schimbe pentru totdeauna”. În 2007 se hotărăște să reitereze succesul avut cu aproape 20 de ani mai devreme, printr-o continuare a respectivului roman. Scrie O lume fără sfârșit, un roman ceva mai gros decât primul, la fel de „tulburător” ca și primul, care se petrece, evident, tot în Anglia, de data aceasta în secolul al XIV-lea, și care are în prim plan, la fel ca și primul roman, construcția unei anumite părți a aceleiași catedrale, dar și a unui pod.

Când nebunia își intră în drepturi

Împăratul Portugaliei de Selma Lagerlöf
Editura: Humanitas
Traducere: Liliana Donose Samuelsson
ISBN: 978-973-50-3763-5


Selma Lagerlöf a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1909, fiind prima femeia care a avut parte de această onoare. În mod evident, scriitura ei este deosebită. Cursivă, grăitoare, calmă, cam așa aș caracteriza-o, cel puțin dacă aș fi nevoit s-o fac în doar trei cuvinte. Pe de altă parte, dacă ar trebui să caracterizez stilul literar al oricărui scriitor în doar trei cuvinte, probabil că aș deveni repetitiv, anost, sec. Motiv pentru care voi încerca să aprofundez.


Barbu Ștefănescu Delavrancea a scris povestea Bunica, pe care o ascultam când eram mic în lectura unui actor al cărui nume din păcate nu-l știu (posibil Calboreanu), dar care îmi plăcea la nebunie. Ascultând povestea lecturată de el, mă linișteam. Nu neapărat că poveste mă liniștea. Era de fapt vorba despre imaginea pe care mi-o făceam despre bunică. Era calmă, liniștită, foarte inventivă și reușea să exprime în câteva cuvinte tot ce-și propunea.
Aceeași impresie mi-o lasă Selma Lagerlöf: este ca o bunică, al cărei scop este acela de a-și învăța nepoții lucrurile grele din viață într-o manieră liniștitoare. Cam toate romanele autoarei suedeze (din cele pe care le-am citit) au ca subiect drame teribile, tragedii care lovesc sufletul și îl mutilează. Dar ea relatează aceste drame ca și cum ar fi un pansament ce se așază pe rănile acelor suflete. Ea ușurează durerea, tămăduiește rana. Când povestește ea drama țăranului a cărui fată – pe care o iubește nebunește – pleacă de acasă, pare a transmite liniștea ce urmează să se așeze după ani și ani, peste ea, atunci când timpul va acoperi întreaga dramă cu patina lui monotonă.