Eternul „Te iubesc” e-atât de nou…

Titlu: Toate cele șapte valuri de Daniel Glattauer
Editura Trei
ISBN: 978-973-707-680-9

Toate cele șapte valuri continuă povestea începută cu un an în urmă de romanul Dragoste virtuală. Lucrul acesta m-a speriat atunci când am decis să recenzez cartea, pentru că eu nu citisem prima parte. Am avut câteva experiențe destul de neplăcute (care au implicat abandonul) cauzate de lecturarea celei de-a doua sau a treia părți dintr-o saga, fără să-mi fi trecut prin mână și prima parte. Dar, ca să fie treaba oablă am să vă liniștesc de la început. Deși ar avea un farmec deosebit (sunt sigur de asta pentru că după ce am terminat de citit cartea am comandat și am citit și prima parte), Toate cele șapte valuri se poate citi și înainte de Dragoste virtuală. Daniel Glattauer prezintă mult prea subtil și elegant evenimentele cruciale din prima parte (sau carte) pentru ca ordinea de citire să fie obligatorie. Ba chiar și în ordine inversă, lecturarea celor două cărți are un farmec. Unul neașteptat.

Cartea – și din acest moment cu acest cuvânt coi face referire doar la Toate cele șapte valuri – este diferită de tot ce am întâlnit până acum. Că este o poveste de dragoste, asta, evident, am mai întâlnit, că personajele nu se cunosc, nu s-au întâlnit niciodată face-a-face, și asta am mai întâlnit, deși nu foarte des. Dar ca întreg romanul (și repet: întreg romanul!) să fie compus exclusiv din mesajele pe care cei doi protagoniști și le trimit, asta e nemaiîntâlnit – cel puțin de mine.

Această formă de literatură a fost prima surpriză pe care mi-a oferit-o Daniel Glattauer. O surpriză bizară, din păcate imposibil de catalogat (plăcută sau neplăcută) la începutul cărții. Recunosc nu doar că nu sunt un fan al brb-urilor și gtg-urilor de Messenger, dar sunt (de fapt eram) și oarecum reticent atunci când cineva încearcă să mă convingă că dragostea se poate înfiripa de la distanță. Prin corespondență. Exist și o glumă cu doi care se iubesc „prin corespondență” și pe mine acea glumă chiar mă distra. În consecință, când am văzut că am de-a face cu un astfel de roman, am fost oarecum dezamăgit. Dar autorul m-a captat de la prima pagină, Foarte amuzant început pentru o carte. Similitudinea cu anumite situații din viața de zi cu zi m-a frapat și m-a distrat destul de mult încât să trec peste reticențe și idei preconcepute. Iar personajul care se contura din acele mesaje se dovedea a fi masiv, extrem de promițător. Așa că, oarecum entuziasmat, am continuat. Și am avut parte de cea de-a doua surpriză: un personaj poate fi conturat foarte concret doar din corespondența cu un alt personaj. Lucru pe care niciodată nu mi l-am imaginat posibil.
Au mai urmat apoi multe alte surprize, cu siguranță plăcute. Una dintre ele este profunzimea. Nu doar profunzimea mesajelor, ci prin ele profunzimea la care pot ajunge personajele. Și iubirea lor virtuală.
Cele două personaje principale (oare pot vorbi de personaje principale? sau de personaje de orice fel, de fapt?) prind contur încetul cu încetul. Mai întâi unul din mesajele celuilalt, care e normal să ofere mai multe indicii, dar apoi și din mesajele proprii. Emmi, căci ea deschide năvalnic romanul, realmente creează impresia unei domnițe cam ușurele, în special în ceea ce privește tehnologia IT. Dar în scurt timp se dovedește a fi o femeie inteligentă, integră și, deși ceea ce face poate fi considerat condamnabil, este și cu picioarele pe pământ. Este capabilă de analize de text – chiar dacă nu tocmai scolastice – care surprind prin luciditate (Când primește un mesaj în care i se spune:Da, dar (...). Nu, de fapt, nu, niciun „dar”. Da!, ea analizează fiecare cuvânt, fiecare semn de punctuație, oferind pentru fiecare dintre ele explicații surprinzătoare: La început avem un „da” care sugerează o încuviințare aparent hotărâtă. Urmează virgula unei completări iminente. Numai că e urmată de un „dar” care anunță o limitare, o restricție. Apar parantezele artei elocvenței în scris. Și punctele de suspensie ale diversității gândirii pline de mister, sau de fraze filozofice foarte elocvente: Un om n-are cum să-i ofere celuilalt totul.
Emmi continuă să surprindă pe întreg parcursul romanului. Este pasională, contradictorie, lucidă, visătoare, nehotărâtă, iar toate aste se desprind din mesajele pe care le trimite sau din reacțiile pe care le stârnește în partenerul ei de discuții, Leo.
Leo este, pentru început, un partener de discuții întârziat, așteptat cu sufletul la gură. El oferă câte o explicație pe ici pe colo, dar nu „se” oferă. Reacționează plăpând la pasiunile lui Emmi. Respinge, dur câteodată, iar justificările nu apar, dar devin din ce în ce mai necesare după avalanșa de asalturi pe care le primește de la Emmi. Cu o perseverență debordantă, Emmi îl dezbracă de armura lui de cavaler, apărător al redutei moralității. Dar cedează încetul cu încetul. Cu fiecare nou mesaj trimis, garda este lăsată mai jos. Emmi câștigă teren iar Leo se arată întreg. Este un bărbat „torn between the lover and the love he leaves behind” (versul celor de la Queen mi se pare extrem de elocvent pentru situația în care se află personajul). Este un bărbat care, ca toți bărbații de altfel, cedează, se micșorează în fața femeii pe care o iubesc. Iar femeia, în același timp Nemesis și Apă Vie, se ridică deasupra lor veghindu-i și ghidându-i. Leo este aproape manipulat de Emmi, iar când face ceea ce justificat consideră că e corect să facă, ea are răbdarea ca el să se convingă singur de greșeală. Iar el are înțelepciunea să o recunoască atunci când o face.
Romanul Toate cele șapte valuri este o dovadă că Eminescu, în versul lui „toate-s vechi și nouă-s toate” a surprins esența vieții. Chiar dacă doi oameni nu s-au întâlnit niciodată, chiar dacă au corespondat doar prin e-mailuri, între ei se poate înfiripa o iubire demnă de cele mai celebre epopei. Într-un fel acest roman îmi amintește de ecranizarea pe care Baz Luhrmann a făcut-o pentru Romeo și Julieta sau cea pe care Ralph Fiennes a făcut-o pentru Coriolanus. Cele două piese de teatru shakespeariene au avut parte de ecranizări moderne, cărora nu le putem contesta valoarea. Ele fac demonstrația atemporalității anumitor teme, abordate – probabil exact din acest motiv – de cei mai mulți autori din toate timpurile. Iar romanul lui Daniel Glattauer face, fără să intenționeze poate, aceeași demonstrație. În plus, elimină spațialitatea din ecuația iubirii.