Renașterea SF-ului românesc

Hârtiile masculului de Silviu Gherman
Editura Curtea veche
ISBN: 978-606-588-359-8

SF-ul românesc a intrat într-un con de umbră în ultima vreme. De când George Anania și Romulus Bărbulescu scriau Ferma oamenilor de piatră, Paralela-enigmă sau Doando iar Mihail Grămescu publica Phreeria - Epopee exotică a trecut mult timp, iar literatura română a abordat multe genuri, dar nu și SF-ul. Sau prea puțin SF-ul. Cu excepția câtorva nuvele și povestiri, acest gen literar nu a fost tratat de prea mulți autori autohtoni: Liviu Radu, Dan Doboș și încă puțini câțiva, care au scris cu precădere povestiri sau nuvele. Dar iată că Silviu Gherman are curajul să accepte provocarea de a reînvia un domeniu literar ce părea apus, iar romanul Hârtiile masculului îi face cinste.
Abordând tema societăților post-apocaliptice, Silviu Gherman descrie o civilizație în care vestigiile trecutului se află într-un grad avansat de deteriorare, iar singura instalație funcțională moștenită de la vechea civilizație este o enigmă pentru toată lumea. Burbaci, fuscubrahi, chirunţi, croace și pruţ, o specie de masculi care diferă radical de femele, gigantice în comparație cu masculii, sunt de o frumusețe orbitoare și au preluat conducerea societății transformând-o într-un matriarhat ce nu poate fi răsturnat – acestea sunt principalele elemente care creează lumea din Hârtiile masculului. Reproducerea sexuală nu mai există, sexul fiind doar o cale de satisfacere a femelelor. Masculii sunt programați genetic să nu se poată răzvrăti împotriva acestora, iar ele sunt stăpânite de capricii puerile care se dovedesc a fi de fapt, necesități fiziologice ce nu pot fi neglijate, ale unor organisme diferite de ale noastre.

Lăsând deoparte acțiunea cărții, pe care vă las să o descoperiți singuri, Silviu Gherman reușește să descrie o lume care s-ar putea împlini – iar în lumina evenimentelor care au marcat lumea în ultimele decenii (două apocalipse care nu au mai avut loc, precum și zvonul, care pentru mulți devine certitudine, cum că am fi fost deja vizitați de extratereștri) acest lucru este din ce în ce mai greu de ignorat. Deși începutul real și proliferarea subiectului societăților post-apocaliptice a fost reprezentat de fapt de lansarea filmului Mad Max, tema aceasta a fost cu adevărat acceptată atunci când zvonurile că resursele combustibile fosile sunt pe cale să se epuizeze s-au combinat cu evenimentele politice care au dus la invadarea de către America a mai multor țări cu rezerve petroliere deloc de neglijat. Atunci au apărut romane ca Sfârșitul de Kevin J. Anderson și Doug Benson, Cantică pentru Leibowitz de Walter M. Miller sau, mai recent, Jocurile foamei de Suzanne Collins.
Cu toate că SF-ul pe plan internațional ia amploare, în România subiectul este tratat cel mult în povestiri. Puținele romane publicate pe această temă nu au cum să satisfacă setea de irealitate și exces de imaginație a cititorului autohton. Iar Silviu Gherman ne oferă ieșirea din acest con de umbră.
Lumea din Hârtiile masculului este descrisă într-un ritm care respectă nevoia cititorului de a percepe mediul în care acțiunea se desfășoară. Urmărind, așa cum spune și titlul romanului, întâmplările prin care trece un mascul, neliniștea acestuia – justificată, având în vedere faptul că vorbim de un exemplar al unei specii inferioare, create special pentru satisfacerea nevoilor altei specii, superioare – disprețul față de celelalte creaturi, venerația – implementată genetic – pentru femele, ascensiunea și declinul lui, sunt incredibil de veridic conturate. Pe manșeta primei coperți, autorul scrie următoarele rânduri: „Hârtiile masculului este o poveste apocaliptică venită dintr-o experiență foarte personală” , iar pe pagina a doua (pagină rezervată în general descrierii autorului), scrie: ”[...] Hârtiile masculului, cartea unei lumi în care am trăit luni de zile și în care nu vreau să mă mai întorc. Tot ce am scris aici e adevărat”. Având aceste rânduri în minte, lecturarea cărții este extrem de derutantă. Cauți în permanență simboluri, încerci tot timpul să înțelegi ce anume din viața reală se poate ascunde în spatele unui pruț sau a unei croace.
Interdependența personajelor, a tuturor speciilor prezente în această lume este oarecum forțată. Lanțul de subordonare este echilibrat, însă apar și specii fără niciun sens, care aparent nu au nicio legătură cu lumea înconjurătoare. Existența unui astfel de ecosistem este imposibilă. Silviu Gherman descrie o lume absurdă, dar o face într-un mod foarte realist. Pare să se întrevadă pe alocuri influența pe care comunismul, cu rigorile și restricțiile lui, o are asupra celor ce au crescut, chiar și pentru o perioadă scurtă, sub regimul roșu. Masculii par a fi oamenii simpli, care trebuie să se supună fără crâcnire ordinelor primite de la toți cei care le sunt superiori: activiștii de partid, șefii de întreprindere, organele de stat, etc, personificate în roman prin croace, sau femele, pruțul nu este nimic altceva decât norma de lucru, pentru îndeplinirea căreia unii fac sacrificii, în timp ce alții preferă să se fofileze. Toți raportează, în final, la Elisabetei Rakowicz, care domnește asupra lumii precum un dictator comunist asupra țării pe care o conduce.
Totuși, nu cred că asta a vrut să simbolizeze Silviu Gherman în romanul său. Mai degrabă, așa cum spun și cei de la vice.com, e vorba despre un roman „scris în urma mai multor eşecuri sentimentale şi prezintă o lume în care Silviu nu mai vrea să se întoarcă”. Dar acum devine aproape imposibil – dacă nu imposibil de-a binelea – să mai înțelegi ce simbolizează toate acele specii, toate acele acțiuni violent-ironic-absurd-puerile ale personajelor, toate acele reacții aberante pe care le au la stimuli ce par a fi inofensivi.
Din ce am citit despre el, din ce am putut desprinde din sketch-urile pe care le prezintă pe canalul propriu de pe YouTube, Silviu Gherman este un nonconformist. Pentru el regulile par a fi făcute pentru a fi încălcate. Imaginația este limita în ceea ce creează, nu canoanele impuse de societate. Exact din acest motiv fanii lui se împart în două categorii distincte: cei care-l consideră genial și cei care-l consideră un ratat. „E normal să fie polarizare. Dacă e mare, înseamnă că efectul e bun. Dacă ziceau toţi că „e bunicel”, nu era bine. Iar dacă ziceau toţi „mamă, e foarte tare”... aşa era mai bine” – spune el într-un interviu dat pentru același vice.com, oferind încă o dovadă certă a nonconformismului său.
Hârtiile masculului este un roman ce nu poate fi povestit. El trebuie citit. Iar după ce va fi citit, cu siguranță vor fi dintre cei care-l vor considera genial, dar și dintre cei care-l vor considera un ratat. Personal, eu consider că literatura română are NEVOIE de autori ca Silviu Gherman și de cărți ca Hârtiile masculului. După cum spuneam la început, SF-ul românesc este în umbră. Iar acest lucru nu este plăcut, în special având în vedere consumul mare de SF din România.

O noutate în literatura română, Hârtiile masculului va oferi, spre deliciul cititorilor, experiența lecturării unui roman SF 100% românesc, în care jocurile de limbaj sunt native, nefiind alterate de o eventuală traducere.
Stilul este oarecum pueril pe alocuri, dar poate că de vină este povestitorul – un mascul (specie inferioară) care trăiește relativ puțin, iar educația lui se rezumă la ceea ce i s-a oferit în scurta perioadă petrecută la Institutul de puericultură – și nu autorul.
Recomand romanul împătimiților literaturii SF, dar și celor ce vor să afle cum scrie un scriitor român atunci când scrie și altceva decât jurnale, romane de dragoste sau politice.