Istoria se repetă

O lume fără sfârșit de Ken Follett
Editura RAO
Traducere Andreea Ioana Șeler 
ISBN: 978-606-93184-8-5  

În 1989, Ken Follett scria Stâlpii pământului, un roman care, conform celor de la editura RAO, „uluia lumea literară, [...] un roman tulburător a cărui acțiune se petrecea în Anglia secului al XII-lea și avea în prim plan construcția unei catedrale, dar și viețile bărbaților, femeilor și copiilor pe care aceasta urma să le schimbe pentru totdeauna”. În 2007 se hotărăște să reitereze succesul avut cu aproape 20 de ani mai devreme, printr-o continuare a respectivului roman. Scrie O lume fără sfârșit, un roman ceva mai gros decât primul, la fel de „tulburător” ca și primul, care se petrece, evident, tot în Anglia, de data aceasta în secolul al XIV-lea, și care are în prim plan, la fel ca și primul roman, construcția unei anumite părți a aceleiași catedrale, dar și a unui pod.



Similitudinile între cele două romane nu se opresc aici. Nicidecum! Ele merg atât de departe, încât la un moment dat m-am întrebat dacă nu cumva a fost o pură mascaradă toată această revenire în forță. Practic Ken Follett a luat aproape toate personajele din Stâlpii pământului și le-a redistribuit în O lume fără sfârșit. Iar pentru că acțiunea se petrece cu 200 de ani mai târziu, s-a simțit obligat să le schimbe și numele. Un lucru bun, normal – este o dovadă de respect a autorului față de cititorii lui fideli – dar recunosc că îmi îngreunează puțin misiunea, pentru că va trebui să răsfoiesc trei volume monstruos de mari pentru a crea corespondența dintre personaje, pentru că am de gând să o fac.
În Stâlpii pământului un mărunt stareț al unei micuțe mănăstiri dintr-o pădure, Philip, ajunge ca prin farmec și în mod nesperat, stareț al stăreției Kingsbridge. Evident, există intrigi pornite pentru ca el să nu reușească în această întreprindere, dar până la urmă învinge. În același timp în oraș ajunge un constructor, Tom, împreună cu familia lui, care obține contractul pentru a construi noua catedrală, după ce prima a ars din temelii într-un incendiu pornit de fiul său vitreg, Jack. Jack ajunge și el constructor, dar din cauza problemelor pe care le are cu fiul legitim al lui Tom, Alfred, care îi preluase acestuia afacerea, se vede nevoit să plece din Kingsbridge, lăsând în urmă o iubită disperată, pe Aliena, care însă e foarte vinovată de soarta ei, refuzându-și în mod bizar fericirea alături de singurul bărbat pe care îl iubește. Mai e și un episcop, un rege, vreo câțiva orășeni, meșteșugari și evident, să nu-l uităm pe William, un parvenit prostănac, malefic, avar, criminal, violator, trădător, încă o dată trădător, etc. El e personajul cheie. Pentru că el întrupează cu adevărat răul, iar mintea la el e la fel de rară ca părul pe capul unui chel. În final William moare, evident, spectaculos. Asta chiar la final, ca cireașa de pe tort. Și trebuie să recunosc, a fost o satisfacție moartea lui.
Dar să revenim la O lume fără sfârșit. Aici avem un călugăr, Godwyn, care devine în mod nesperat (dar după o serie întreagă de intrigi) stareț la Kigsbridge, asta chiar când un anume Merthin se apropia de finalul perioadei de ucenicie la un constructor, Elfric. Elfric nu este altul decât Alfred, tot așa cum Merthin nu este nimeni altul decât Jack. Nu doar că au aceleași meserii, dar au și aceeași destine, aceeași inteligență, pe scurt, sunt exact același tipar. Ca și Jack, și Merthin pleacă din Kingsbridge, iar dacă Jack revine destul de repede, chiar înainte de a face „greșeala” de a se însura cu o musulmană, Merthin revine mult mai greu, după ce face acest pas. Dar celibatarul Jack este compensat aici de Caris, care nu este alta decât Aliena din Stâlpii pământului. Caris devine călugăriță, chiar stareță, astfel că sacrificiul se păstrează „în familie”.
Tot așa cum conflictul dintre Jack și Alfred va aduce daune catedralei, daune care vor avea repercusiuni chiar și 200 de ani mai târziu, tot așa și conflictul dintre Merthin și Elfric va aduce daune podului și nu numai. Tot așa cum geniul lui Jack va dezvălui vinele lui Alfred, tot așa și geniul lui Merthin va dezvălui vinele lui Elfric. Și Alfred și Elfric respectă același tipar în ce privește acțiunile pe care le au. Iar Jack și Merthin sunt și ei identici când vine vremea de iubire, conflicte sau geniu în construcție. Și mai ciudat este că Jack a fost îndrăgostit de Aliena (și viceversa), iar Merthin de Caris, omologul absolut al Alienei.
Apoi îl avem pe Ralph. Ei bine, Ralph e destul de ușor de descris: un parvenit prost, malefic, avar, criminal, violator, trădător, încă o dată trădător, etc. El e personaj cheie. Pentru că el întrupează cu adevărat răul, iar mintea la el e la fel de rară ca părul pe capul unui chel. Ați recunoscut? Ei bine, da! Ralph este William. Din vârful urechilor până în călcâie. Este aproape penibil. Din șase personaje principale din care personajul cheie – maleficul absolut – Ken Follett nu a fost în stare, în 18 ani, să creeze alte personaje. Pur și simplu le-a luat pe cele din primul roman, le-a amestecat așa cum se face cu piesele de Rummy, apoi le-a dat alte nume și gata. Din mixtiunea asta a mai reieșit că starețul Philip din Stâlpii pământului este mai mult fratele Thomas în O lume fără sfârșit, mama lui William a ajuns să-i fie mamă lui Ralph, iar o parte din Aliena a migrat spre un personaj care în Stâlpii pământului poate fi regăsit în mama lui Jack, și anume Gwenda. Cu siguranță Warelan Bigod din Stâlpii pământului este Godwin în O lume fără sfârșit (de remarcat asemănarea numelor – o altă bizarerie a lui Follett).
Evident, mai sunt personaje care sunt pur și simplu luate din Stâlpii pământului și aruncate în O lume fără sfârșit, dar nu are rost să intru în mai multe amănunte.
În ce privește acțiunea din O lume fără sfârșit, aș putea spune că, atât pe segmente, cât și în mare, este cam aceeași ca în Stâlpii pământului. În mare, construcția unui edificiu care urmează, prin îmbunătățiri aduse proiectului de un geniu constructor, să ridice rangul Kingsbridge-ului, naște intrigi prin care cei răi reușesc să le distrugă viața celor buni, iar cei buni își găsesc răzbunare și liniște odată cu aplicarea absolut neverosimilei mile divine, anume îndepărtarea personajelor negative. În amănunt, avem un constructor care se îndrăgostește de fiica unui nobil scăpătat, aceasta respingându-l în cel mai absurd mod cu putință în pofida dragostei pe care și ea i-o poartă, lucru care duce mai întâi la degenerarea relației, apoi la refacerea ei. Un constructor prost își asuprește ucenicul genial, care atunci când devine el însuși constructor, evită să intre în conflict cu fostul stăpân, dar nu reușește din cauza răutății acestuia. Un stareț (sau o stareță) care vrea în mod altruist doar binele Kingsbridge-ului și care nu este lăsat/ă să-și ducă visul la bun sfârșit de către un stareț (sau episcop) potrivnic. Un cavaler prost, rău, fără niciun cod moral, dar apreciat de superiorii nobiliari este ridicat în rang până în punctul în care poate dispune cum vrea de viața și de soarta oricăruia dintre supușii lui. Are un punct slab (frica de iad ori teama că lumea nu îi va recunoaște măreția) care este folosit împotriva lui chiar și de cei mai slabi dintre dușmani. Moare spectaculos, oferind cititorului o răsplată binemeritată pentru faptul că l-a suportat pe parcursul a o mie de pagini sau chiar mai mult.
Încă o similitudine bizară între cele două romane – iar asta cred că îl demască pe Ken Follett ca fiind un scriitor mediocru – este prologul. În ambele romane prologul promite un mister. Dar pe parcursul romanului apar doar câteva referiri sporadice la mister, iar când acesta este relevat, nimic spectaculos nu se întâmplă. Cel mult una din intrigile de moment se stinge. Orice alt scriitor ar fi utilizat acest intro ca pe un element cheie în roman. Ăsta e și scopul unui prolog. Altfel e pur și simplu un capitol oarecare din roman. Dar Ken Follett ratează în cel mai incredibil mod cu putință această șansă. De aici și mediocritatea.
Dacă ar fi să luăm O lume fără sfârșit separat de Stâlpii pământului, cu siguranță ar putea fi considerat un roman „tulburător”, „capodopera istorică a lui Ken Follett”. În afară de referirea pe care tocmai am făcut-o la un prolog care nu are valoare de prolog, O lume fără sfârșit este o carte care te ține cu sufletul la gură. Are un ritm foarte alert, iar tensiunile pe care le creează sunt de-a dreptul incredibile. Cu adevărat o ia inima razna în timpul lecturii. Însă nu recomand, sub nicio formă, lecturarea celor două romane unul după celălalt. Dacă deja ați citit Stâlpii pământului, lăsați să treacă o perioadă bună de timp până să abordați O lume fără sfârșit. Altfel vor părea bizar de asemănătoare.
Cartea este scrisă într-un ritm alert și beneficiază de acuratețe a descrierilor vieții din evul mediu.
Similitudinile dintre cele două romane, prezența unui prolog care nu este respectat ca atare, precum și prezența unor personaje care se definesc prin rău absolut sau bine absolut scade enorm nivelul veridicului.
Recomand O lume fără sfârșit pasionaților de romane istorice dar, de asemenea, recomand prudență celor ce au citit deja Stâlpii pământului. Ambele sunt romane destul de reușite, dar nu citite împreună.